Navigation Menu+

Italia, San Martino delle Scale

Posted by in Europa, Vacante | 1 comment

Era aproape miezul noptii cand am ajuns la San Martino. Manastirea se afla in munti si era inconjurata de ziduri inalte, iar accesul in incinta monumentului se facea prin mai multe seturi de usi mari si grele. Am intrat in manastirea Benedectina care era scufundata in liniste.

La o prima privire mi-am dat seama ca aceasta Manastire avuse peste 100 de Abati si ochii tuturor Parintilor Abati de pana atunci imi supravegheau pasii de pe peretii coridoarelor, care erau decorati cu tablouri care ii reprezentau. Parintele “meu” Abate s-a retras, iar eu am fost insotita pe coridoarele incalcite ale Manastirii pana la camera care urma sa devina apartamentul meu pentru urmatorul an.

In primele 48 de ore de la sosirea la San Martino delle Scale, am avut cele mai intense migrene traite vreo data in viata mea. Toti italienii imi vorbeau cu gura, cu mainile si cu ochii si niciun cuvant de-al lor nu era de gasit in dictionar. Spre surprinderea mea primele doua zile au fost un adevarat “crash course”, dupa care creierul din mine s-a obisnuit cu noul limbaj si putin cate putin am inceput sa inteleg.

Una din sectiunile manastirii era dedicata Academiei (di belle arti e restauro), restul ansamblului desi proprietatate a Bisericii Catolice mai adapostea: o gradinita, o scoala primara, apartamentele calugarilor sau Clausura, unde accesul nostru al celorlalti era strict interzis, cateva locuinte, caminul studentesc, magazinul de suveniruri, muzeul, cantina, biblioteca, atelierele de tot felul si vinoteca si peste toate domnea Don Salvatore Leonarda, sever si binevoitor in acelasi timp. Nu in ultimul rand, in Biserica Manastirii sa afla cea mai mare Orga vazuta de mine vreodata. Orga e atat de mare incat in timpul lucrarilor de restaurare a acesteia am avut voie sa intru si practic sa ma plimb prin ea. Daca altceva nu, aceasta orga ar trebui sa impresioneze pe oricine, daca nu prin dimensiune atunci prin sunet, mai ales pentru ca la San Martino delle Scale, anual are loc unul din cele mai importante festivaluri de muzica de Orga de pe insula.

Din bunavointa calugarilor, profesorilor si a colegilor de facultate am inceput sa invat cate putin din istoria Manastirii. Astfel am aflat ca Manastirea a fost construita prin anul 600 de catre Papa Gregorio cel Mare, dar a fost arsa in urma invaziilor arabe prin 830 si reconstruita asa cum apare ea in zilele noastre pe la 1300. Manastirea are numeroase curti interioare, coridoare labirintice cu soparle mici si verzi cu ventuze pe labute care se urca pe ziduri si cu lilieci care noaptea traverseaza coridoarele in zbor.

Locuind in Manastire, am ajuns sa ii cunosc pe calugari altfel decat ii vede restul lumii; unul dintre ei avea 1,50 m inaltim/latime si fuma orice, altul era efeminat si colectiona pisici. Mai era un calugar maghiar care isi petrecea dupa amiezile pe acoperisul manastirii privind la avioane si se delecta conversand cu mine in limba maghiara, iar altul, custodele bibliotecii, se distra tragand partzuri langa credinciosi si razand in barba asteptand reactiile lor.

Intr-un fel sau altul, intreaga asezare San Martino era ordonata in jurul Manastirii: posta, restaurantul, chioscul, aprozarul, tutungeria si sediul politiei, iar toti localnicii se cunosteau intre ei.

A doua zi dupa sosirea la San Martino am iesit la prima plimbare. Am mers abia 200 de metri de la Manastire pana in centru unde Giuseppe, vanzatorul de la aprozar isi scotea marfa. Am vrut sa-mi cumpar un mar, unul singur pentru ca merele era mari cat capul unui copil, dar Giuseppe mi-a zambit, s-a prezentat, mi-a urat bun venit si mi-a daruit marul, spre marea mea suprindere. Era un mar mare, verde si suculent pe care l-am primit cu placere.

Langa aprozar era un chiosc cu produse traditionale Siciliene: migdale, torrone, smochine si alte bunatati dulci,  apoi restaurantul Di Chiara.

La intrarea in restaurant am trecut pe langa un domn rotofel si invarsta care dormea pe un scaun in lumina diminetii. El era Signor Di Chiara, proprietarul restaurantului. Un domn vaduv, timid cu zambetul mereu pe buze, care la multi ani dupa ce ne-am cunoscut, cand m-am casatorit, desi nu a putut sa ajunga in Romania la nunta mea, mi-a trimis prin curier un pachet cu prajiturile mele preferate pe care le gustasem cu ocazia primei mele vizite, in dimineata acelei zile: Panzerotti.

Venisem la restaurant impreuna cu noii mei colegi de facultate ca sa luam micul dejun, si desi sosisem la San Martino cu o noapte inainte, chelnerii de la restaurantul Di Chiara: Angello, Mauro si Giovanni aflasera de sosirea mea de la Giuseppe vanzatorul de zarzavaturi si erau din cale afara de curtenitori si binedispusi. Mauro cel bronzat si ras, barmanul, mi-a pregatit primul Latte Macchiato ADEVARAT din viata mea si Angello cel mic de la cuptor, m-a servit cu primul Panzerotto.

Dupa prima inghititura de Latte Macchiato am simtit un val de fericire in tot corpul, si gandeam in gandul meu “this is living” ca-n reclama de la PlayStation. In timp ce priveam la soarele ce rasarea pestea valea pe care o vedeam prin geamul restaurantului, colegii mei… ei bine colegii mei isi bausera deja demult cafelele din doua miscari, inghitisera croissantele si ma strigau nerabdatori de la usa sa vin odata.

Cu aceasta ocazie am invatat ca ritualul nostru Romanesc de baut cafea o ora este total incompatibil cu ritualul cafelei pe banda rulanta a italienilor, asa ca am infulecat ce mi-a mai ramas din Panzerotto, am spalat cu latte macchiatto si m-am grabit sa-i ajung din urma.

In aceeasi zi am facut cunostinta cu Signor Di Chiara, proprietarul restaurantului, cu seful politiei si politistii din subordinea lui, cu Asistentul medical Ivo si cu Medicul de Familie, cu toti angajatii de la restaurant, cu seful Postei care era si singurul angajat al postei, cu vanzatorul de ziare, cu orbul asezarii, cu bucatarul din Manastire si cu soferul de pe Virga. Virga este singurul mijloc de transport in comun, un mic autobuz (pe vremea aceea albastru) cu care pentru 2 Euro, poti sa cobori de pe munte pentru a ajunge in primul oras inainte de Palermo, pe nume Monreale, care e cu totul “alta mancare de peste”.

_____________

Data viitoare: impresii din Monreale

apropo, U LIKE?

1 Comment

  1. buna,
    Vad ca ai fost la acea manastire. Si eu am o prietena care trebuie sa plece la Universitatea din San Martino. Imi spui te rog cand ai fost, pentru ca ea stia ca nu se fac cazari in manastire si trebuie sa se cazeze in Palermo. Eu ii caut cazare dar pentru transport nu cred ca e usor sa vina din Palermo. Eu am fost in Monreale la catedrala si am facut peste 1 ora cu busul din Palermo. orice informatie este binevenita. Trebuie sa plece in 24 febr, are deja biletul de avion. Multumesc.

Submit a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *